crochiu din cuvinte disparate

ți-am construit un univers cubic,
te-am așezat înăuntru ca pe-o cariatidă,
ți-am trasat trei linii pe care să te poți mișca,
din cuvinte disparate,
într-o deplină libertate :

spre apus,
spre miazănoapte,
spre abis.


te privesc amuzată
cum ți se sfărâmă tălpile
căutând să răzbați spre apus,
dincolo de cuvintele sparte,
ți-am pus întrebările în spam
și dansez cu capul pe spate.

spre miazănoapte ...

spre abis o apuci grăbit
ca pe drumul dintre sâni și coapse
trăgând aer în piept
ca pentru o ultimă suflare.

dar abisul e gol

te privesc râzând cum rămâi fără aer
te scufunzi tot mai mult


dintre sute de pahare
ce le-aș bea acum cu tine
numai unul mă îmbată
restul îmi vor face bine

formă pătrată chipului tău

culeg de pe foaia TA de hârtie cuvintele albe din care ideile se desprind ca un fum cenușiu cu reflexii multicolore precum un curcubeu infinit, nedefinit ... 

înot spre abis iar și iar, 
după fiecare gura de aer, 
mai adânc în zadar, 
căci ideile curg impersonal 
din sutele de cărți necitite.

dau formă pătrată chipului tău,
e singura formă știută,
măsor cu echerul profilul rotund
dar mâna-mi trasează doar linii contur
căci formele-s plate și-abisul e surd.

elegie-a cunoașterii inutile,
ambiția morții ca un triumf,
eludez orice raft cu valori
și aleg resemnarea

neghina din mine

culeg cu o mână grâul necopt,
îmi iau pâinea din pulberea pământului.

alerg înspre tine cu-n singur picior,
mi-e șchioapă dorința și trupul mi-e zdrob.

dar urc câte-o treaptă mergând tot mai jos,
m-afund în nămolul dorinței scurtate,
privesc către tine fără folos,
cu fiece pas te simt mai departe.

gând după gând

gând după gând
îngânând, regretând
coborând, suspinând
apărând, dispărând,

roșie marea rănită în gând,
gesturi ratate, demult regretând,
te știu aievea, dar pleci suspinând,
te văd iar alături dar vii dispărând.

ești lângă mine, dar ești doar în gând,
vorbești doar cu mine, cu vorbe mă-ngân,
mă urc lângă tine, te simt coborând,
dispar dintr-o dată, iar tu apărând

revedere

te-am recunoscut în ultima zi,

dinaintea revederii noastre,

te măcinase timpul ca pe mine

și acum arătai precum rugina copacilor.

frunzele-ți cădeau pe pământ

iar albul ochilor cerea îndurare,

cărai apa cu pleoapele închise,

măturând țărâna cu amintiri netrăite.

m-am aplecat deasupra neantului,

și-am ridicat de jos nimicul ce sta între noi ...

am obosit de aceeași mișcare, mereu

și-am zăbovit în zadar așteptând,

așteptând ...

te privesc dar nu văd prin tine

spulber trecutul, prezentul pierdut,

și mâine e una cu ieri și mai mult,

geneza e rece, pământul e surd! 

A venit toamna

Zilele trecute, probabil sub presiunea norilor și a ploii, dincolo de o ușoară răceală, m-a încercat o melancolie specifică celui de-al treilea anotimp. M-am așezat în fața foii albe și, mânat de o oarecare inspirație lirică, am început să aștern pe hârtie:

"A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta..."

M-am uitat în jur, nu era nimeni care să-și aștearnă pledul de umbră pe umerii mei încovoiați de febră, așa că, încurajat de genialitatea neașteptată am continuat:

"Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori, că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
ca ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-închidă cu o frunza de ..."

Nici până azi nu am reușit să închid cercul perfecțiunii poetice adăugând ultimului vers cea din urmă rimă ... Sub acțiunea unei pilule, febra a dispărut și odată cu ea inspirația...

Azi în drum spre casă, din difuzoarele radioului mi-a fost dat să aud sub rostirea unui menestrel oarecare:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Iată, mi-am zis, la ce sunt buni poeții: să adune din univers fărâmele noastre de geniu accidental și să le compună în opere nemuritoare, pe care noi, regăsindu-le, să le recunoaștem ca fiind ale noastre ...

de moarte bună

de moarte bună, 
niciodata nu mori, la timp, 
de aceea iau pumnalul și-l înfig în pământ, 
iau ștreangul de un capăt 
și-l atârn de ultimul colț al Lunii,
apoi trag tare de o ultima toartă a orei 
să-i smulg ultima secundă ...